Ifigenia sau jertfa mantuitoare la Mircea Eliade

Miercuri, 12 februarie 1941, în sala "Comedia" a Teatrului National din Bucuresti (al carui director era la vremea aceea romancierul Liviu Rebreanu), avea loc premiera Ifigeniei, drama în trei acte si cinci tablouri pe care Eliade o scrisese spre sfârsitul toamnei lui 1939. Piesa a fost pusa în scena de regizorul Ion Sahighian, cu ilustratia muzicala a lui N. Bucliu; rolul protagonistei îi fusese încredintat Aurei Buzescu. În februarie-martie au avut loc zece reprezentatii, la care Eliade n-a putut fi prezent, pentru ca se afla peste hotare de mai multe luni. Vestile care i-au parvenit autorului cu privire la succesul dramei n-au fost prea entuziasmante: "Mi s-a spus - scrie Eliade în Memoriile sale - ca n-aveam "nerv dramatic", ceea ce este, probabil, adevarat. Daca Ifigenia are vreun merit, trebuie cautat în alta parte".

Textul dactilografiat al dramei, pastrat la Biblioteca Teatrului National, a fost publicat de Mircea Handoca în 1974 (1); dar înca din 1951 fusese scoasa în Argentina, prin grija unui grup de exilati români, o editie policopiata a textului (2), careia Eliade i-a facut mici ajustari formale. Editia argentiniana era dedicata "memoriei lui Haig Acterian si Mihail Sebastian" si includea o prefata a autorului, în care citim: "Public cu bucurie, dar si cu strângere de inima, aceasta piesa de tinerete, care placea atât, când a fost scrisa, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran. Doi din cei mai buni prieteni - Haig Acterian si Mihail Sebastian - nu mai sunt printre noi. Închin lor acest text pe care l-am iubit împreuna în amurgul tineretii noastre".

Mihail Sebastian nu se dusese la premiera Ifigeniei: "As fi avut impresia ca asist la o "sedinta de cuib" (3)", noteaza în Jurnalul sau dramaturgul evreu. Aceasta banuiala i-a fost confirmata de un telefon primit de la Giza, fiica Ninei Mares (sotia lui Eliade)*, care-i spune ca piesa a avut un mare succes si ca tocmai de aceea se teme ca va fi interzisa de autoritati. De vreo trei saptamâni, generalul Antonescu instaurase dictatura militara si încerca sa lichideze complet Miscarea Legionara. Mihail Sebastian s-a dus totusi la una dintre reprezentatiile ulterioare ale dramei, cu privire la care îsi noteaza: "Mare cadere, una din cele mai mari ale Nationalului!". Dar adauga: "Piesa mult mai interesanta decât îmi aduc aminte ca mi se paruse la lectura. Spectacolul, în schimb, e grosolan, fara stil, fara noblete".

Tot în acele zile, Petru Comarnescu insera si el în paginile propriului Jurnal o adnotare cu privire la piesa de teatru a lui Eliade; judecata lui Comarnescu este destul de diferita de cea a lui Sebastian: "Ifigenia lui Mircea Eliade, jucata la Teatrul Comedia (Nationalul este în reparatie în urma cutremurului**), este foarte tributara lui Euripide si Racine, afara de visul Ifigeniei si de postura ei, prin care Eliade vrea sa aminteasca de Codreanu. Mare montare, interpretare cu actori buni, ca Aura Buzescu (Ifigenia) si Mihai Popescu (Ahile). Au stiluri diferite de joc. Aura Buzescu este statica si lirica, Mihai e furtunos, avântat, exploziv, exterior" (4).

Norman Manea, autor care dupa spusa fanului sau Heinrich Böll "merita mai mult decît oricare altul smai mult decât Kafka, Musil si Schulz!t sa fie cunoscut în toata lumea" (5), va scrie o jumatate de secol mai tarziu: "În 1982, an negru pe calea dictaturii de dreapta si comuniste ssic: droitière communistet a lui Ceausescu, am asistat la o reprezentatie a piesei lui Eliade Ifigenia, la Teatrul National din Bucuresti. Piesa fusese reprezentata prima oara în 1941, alt an negru, apoi publicata în româneste în 1951 de o editura argentiniana de dreapta, al carei proprietar era un român expatriat ssict (6). E incontestabil ca în 1941 tensiunile din afara teatrului, starea sufleteasca a spectatorilor, teama lor, lehamitea lor, deprimarea si disperarea lor erau în sintonie cu opera teatrala, extrem de jenanta, într-un fel de exaltare a mortii "sublime" pentru o "cauza glorioasa"" (7).

Nici lui Eugen Weber nu i-a scapat raportul ce se impune între spiritul legionar si tema centrala a Ifigeniei eliadiene: "În câteva note introductive la piesa sa Iphigenia (Valle Hermosa, 1951), profesorul Mircea Eliade explica în ce fel jertfa, sacrificiul, este o conceptie arhaica, pe care el o pusese deja în discutie într-o lucrare scrisa în timpul razboiului, Comentarii la legenda Mesterului Manole (Bucuresti, 1943). Ifigenia îsi sacrifica viata pentru a deschide calea unei armate; Manole, mester zidar dintr-o veche legenda româneasca, îsi sacrifica sotia pentru ca biserica pe care o zideste sa poata ramâne în picioare. Sacrificiul uman facut pentru ca un lucru, cum ar fi o constructie, sa dureze sau sa reziste, este echivalentul unui transfer mistic al sufletului din trupul omenesc muritor în noua constructie: nu numai ca în acest fel constructia dobândeste un suflet, dar si victimei i se daruieste un trup nou, minunat si mai durabil. Pentru Manole, acest trup va fi reprezentat de manastirea pe care o ridica. Pentru Ifigenia, el va fi razboiul si victoria obtinuta de tatal ei, Agamemnon, împotriva Asiei si Troiei".

Dar printre rudele spirituale ale Ifigeniei lui Eliade nu se afla numai Mesterul Manole: se afla si ciobanul din balada populara Miorita. O observa cu îndreptatire Mircea Handoca, aratând ca "viziunea de ansamblu, valentele si semnificatiile pe care scriitorul le atribuie mitului sunt sasezatet într-un spatiu spiritual mioritic" (8) si atragînd atentia asupra acestor cuvinte ale Ifigeniei: "… cum cad luceferii la nunta mea! si murmurul apelor, si fosnetul brazilor, si geamatul singuratatii - toate sunt asa cum le-am stiut!".

Studiind balada Mioarei nazdravane, Eliade va spune ca "moartea asimilata unei nunti este o tema sfolcloricat arhaica, avându-si radacinile în preistorie" (9). Dar acest motiv de origine preistorica devine un element important al spiritualitatii legionare: "Moartea, numai moartea legionara / ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti", spune Imnul Miscarii, compus de poetul Radu Gyr***.

Motivul cuceririi biruintei prin moarte, pe filiatie crestina, se regaseste clar atestat în Ifigenia. Eroina nu va fi sacrificata asemenea sotiei Mesterului Manole, zidita de vie în zidul constructiei. "Sufletul meu - spune în fata sacrificiului iminent - nu va ramâne închis între zidurile unui palat, ca într-un nou trup de piatra. Sufletul meu nu va face sa dureze nici o cladire înaltata de mâna omeneasca". Viata postuma si biruinta Ifigeniei se vor întruchipa în ceva înca mai maret. La vederea flacarilor rugului care-i vor mistui trupul, ea rosteste aceste cuvinte: "Priviti! Mormântul meu nu va fi pe pamânt! Sufletul Iphigeniei va face sa izbândeasca si sa dureze altceva, cu mult mai pretios, din alta lume! Sufletul Iphigeniei va da viata unui mare razboi, unui îndepartat vis! Acolo ma veti gasi întotdeauna pe mine - în faptele voastre eroice, în visul vostru cel mai de pret: Troia!". Prin sacrificiul ei, explica Eliade însusi, "Ifigenia supravietuieste în acel trup mistic care era visul lui Agamemnon: razboiul împotriva Asiei, cucerirea Troiei" (10).

|nca din anul universitar 1936-37, ca suplinitor al profesorului Nae Ionescu, Eliade tinuse un curs despre legenda, punând în lumina "valorificarea mortii rituale, singura moarte creatoare". Iar acest "mit central al spiritualitatii poporului român" el îl vazuse reîntruchipat în moartea jertfelnica a lui Ion Mota si Vasile Marin, pe frontul apararii lui Hristos \n Spania.

Având în vedere aceasta indiscutabila conformitate a sa cu idealul legionar al jertfel aducatoare de biruinta, putem oare afirma ca versiunea eliadiana a vechii istorii a Ifigeniei ar constitui o utilizare instrumentala a mitului grecesc? Sau, pentru a folosi o sintagma a lui Furio Jesi, o "tehnicizare a mitului", adica una dintre acele "pseudoepifanii ale mitului provocate deliberat în vederea anumitor interese" si pe care Károly Kerényi le deosebeste net de "epifaniile genuine ale mitului, absolut spontane si dezinteresate" (11)? Nici macar Jesi, adversar înversunat al lui Eliade si al Garzii de Fier, n-a putut s-o sustina în deplina coherenta cu sine, de vreme ce el însusi a contrapus "gaselnitele" fascismului italian ritualurilor legionare. Pe de alta parte, Eliade face ceea ce din punctul de vedere al lui Jesi n-ar fi cu putinta: putem spune ca ritualizeaza mitul. Iar aceasta în sensul definit prin urmatoarele cuvinte ale lui Mircea Handoca: "S-ar putea vorbi chiar de o autohtonizare a stravechii legende, preluata de autorul român în valorile ei initiale, si nu modernizata. Mircea Eliade se întoarce la izvoarele mitului, la arhetipuri ce s-au concretizat mai apoi într-o diversitate de expresii artistice" (12).

Pentru a ne convinge de asta, ar fi suficient sa observam în ce masura doctrina jertfei aducatoare de biruinta se afla deslusit atestata în tragedia lui Euripide. "Eu - spune Ifigenia euripidiana - vin sa aduc grecilor o izbavire purtatoare de biruinta. Luati-ma, eu sunt biruitoarea cetatii Ilionului si a frigienilor!". Nu-i lipsit de un anumit înteles faptul ca François Jouan a echivalat acelei devotio (13) a romanilor sacrificiul Ifigeniei euripidiene. Devotio, dupa cum se stie, era în religia romana acea forma particulara de votum prin care comandantul se jertfea pe sine cu scopul de a dobândi biruinta în batalie. "Forta si biruinta" (vis victoriaque) le cere zeilor consulul Decius Mus, în acelasi timp ofertant si victima sacrificiala. Aceasta conceptie a jertfirii de sine care descatuseaza fortele si aduce biruinta se regaseste si la Racine.

Dintre toate expresiile artistice inspirate de mit, cea care-l ritualizeaza în chipul cel mai fidel si mai eficace este fara îndoiala Ifigenia lui Eliade. Si n-ar fi putut sa nu fie astfel, caci autorul român a fost martor la o devotio a unei întregi generatii, a respirat într-o atmosfera saturata de spirit jertfelnic si a adunat personal declaratii care manifestau o dispozitie spirituala "ifigeniaca". Se pot cita cîteva fragmente din Memoriile sale: "… Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea ca orice noua prigoana nu poate decât purifica si întari Miscarea Legionara s…t Probabil ca Codreanu, ca si atâtia alti legionari, au murit convinsi ca jertfa lor va grabi victoria Miscarii s…t Mi-o repetase, de altfel, Puiu Gârcineanu s…t ca telul suprem al Miscarii Legionare nu mai e nici macar mântuirea individuala, printr-un eventual martiraj, ci "învierea neamului" dobândita printr-o "saturatie de tortura si jertfa de sânge" s…t Singura infirmare masiva a cunoscutului refren ca poporul român nu e religios (singurul popor crestin fara nici un sfânt, ni se amintea necontenit) a adus-o purtarea câtorva mii de români, în anii 1938-1939, în închisori sau lagare, fugariti sau liberi".

Acesta a fost, deci, scenariul ritualizarii mitului Ifigeniei. Dar, daca un astfel de mit a cunoscut între 1939 si 1941 o "epifanie genuina si spontana", care a fost rolul specific al lui Eliade? Raspunsul ne este cu discretie sugerat de autorul însusi, care la 16 martie 1974 scrie în Jurnalul sau: "Stranie coincidenta: am primit Ifigenia sed. Manuscriptumt în timp ce scriam la o nuvela ale carei personaje sunt tineri actori ce fac repetitie la o drama intitulata Incognito la Buchenwald, o drama enigmatica, ale carei tema si gen cititorul le distinge anevoie; dar în ochii personajelor, si mai ales ai lui Ieronim Tanase (regizorul nuvelei mele Uniforme de general), ea avea în vedere, mai presus de orice, transformarea magico-spirituala a întregului auditoriu".

Incognito la Buchenwald si Uniforme de general reprezinta o faza aparte a prozei narative eliadiene: cea în care spectacolul teatral este vazut ca o forma de revelatie si de exercitiu spiritual. Aceasta tema se reîntâlneste si în nuvela Adio, care, dupa N. Steinhardt, "e o elegie legionara" (14), ca si în romanul Nouasprezece trandafiri, în care altadata mi se paruse a descifra semne criptice ale experientei legionare a autorului (15). Este evident ca în personajul Ieronim Tanase nu se afla numai Evola, dar si Eliade însusi, "evolianul" Eliade al anilor '30, astfel încât ceea ce se spune despre actiunea spirituala pe care Tanase îsi propune s-o exercite asupra publicului e valabil si pentru autorul Ifigeniei. Actiunea "magico-spirituala" a acestuia din urma se desfasoara dupa paradigma marii traditii tragice, întrucât "stârnind mila si teama, savârseste curatirea skátharsist acestor patimi" (16). Si iata ca astfel aceeasi functie kathartica asociata tragediei îsi afla locul ei în strategia spirituala legionara: cea pe care Corneliu Codreanu a indicat-o nu o data apelând la cuvinte si imagini corespunzatoare unui adevarat si mare "razboi sfânt".

Claudio Mutti
in româneste de Razvan Codrescu

--------------------------------------------------------------------------------

NOTE

1. M. Eliade, Ifigenia, în Manuscriptum sBucurestit, anul V, nr. 1 (1974), cu o scurta prezentare de Mircea Handoca, "Mitul jertfei creatoare". Pagini nenumerotate. Grafia Ifigenia figureaza numai în titlu; în text apare regulat forma Iphigenia. "În 13 martie, am primit revista Manuscriptum, în care Mircea Handoca a publicat Iphigenia, o piesa de teatru scrisa în 1939, singura mea piesa de teatru care s-a reprezentat (la Teatrul National din Bucuresti, în iarna lui 1941). Dar eu nu am vazut-o niciodata, pentru ca în aprilie 1940 fusesem numit atasat cultural pe lânga legatia noastra de la Londra" (M. Eliade, Fragments d'un journal - II. 1970-1978, Gallimard, Paris, 1981, p. 177).

2. M. Eliade, Iphigenia, Cartea Pribegiei, Valle Hermosa, 1951. Este si editia pe care o urmam aici.

3. Cuibul - celula de baza a organizatiei legionare.

4. Petru Comarnescu, "Romanul generatiei mele", în "România si Europa. Studii si articole selectionate si coordonate de J. C. Dragan", Revista Fundatiei Dragan sRomat, nr. 10, mai 1993, p. 459.

5. Aceasta singulara apreciere pentru inginerul evreu emigrat din Bucovina la New York poate fi citita într-o scurta privire asupra volumului N. Manea, Un paradiso forzato, Feltrinelli, Milano, 1984.

6. Este vorba, evident, de o închipuire a lui N. Manea. În realitate, editia argentiniana a Iphigeniei a fost "scrisa la masina si imprimata de Grigore Manoilescu, cu ajutorul lui Andrei Coman", cum se poate citi în colofonul editiei policopiate. Cât despre marile mijloace financiare ale editorului, Mircea Eliade însusi scria în periodicul Românul din decembrie 1951: "Câteodata se gasesc muncitori cu suflet îngeresc care sa-si daruiasca mica lor agoniseala ca sa se poata tipari versurile si prozele visatorilor sau veghetorilor nostri; este cazul acelui muncitor din Argentina, Ion Marii, care a donat editorului de la Cartea Pribegiei tot ceea ce adunase într-un an si jumatate de truda. (Ion Marii, primul membru de onoare al Societatii Scriitorilor Români, când ne vom întoarce acasa…)" scitat retradus aici din limba italiana - n. tr.t.

7. N. Manea, "Mircea Eliade et la Garde de Fer", în Les Temps Modernes, nr. 549, aprilie 1992, p. 113. sEste vorba de cap. "Felix Culpa" din vol. On Clowns: The Dictator and the Artist, New York, 1992; trad. rom.: Despre clauni. Dictatorul si artistul, Ed. Est, Paris-Bucarest, 1996. Textul respectiv, generator de numeroase polemici, a aparut tradus si în revista 22, numerele 6-8/1992, sub titlul "Culpa fericita. Mircea Eliade, fascismul si soarta nefericita a României". Aici, la indicatia autorului italian, am urmat textul aparut în publicatia franceza.t Despre acest articol al lui N. Manea, cf. Ph. Baillet, prefata la C. Mutti, Le penne dell'Arcangelo, Barbarossa, Milano, 1994, p. 6 strad. rom.: Penele Arhanghelului, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997, pp. 8-9t.

8. M. Handoca, "Mitul jertfei creatoare", loc. cit.

9. M. Eliade, "La Pecorella veggente", în Da Zalmoxis a Gengis-Khan, Ubaldini, Roma, 1975, p. 208 strad. rom.: "Mioara nazdravana", în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 234t.

10. M. Eliade, Ifigenia, ed. cit., p. 11.

11. F. Jesi, Mito, Isedi, Milano, 1973, p. 107.

12. M. Handoca, "Mitul jertfei creatoare", loc. cit.

13. Fr. Jouan, Notes complémentaires, în Euripide, Iphigénie à Aulis, Les Belles Lettres, Paris, 1983, p. 152.

14. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 355.

15. C. Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1989, pp. 47-55 strad. rom.: Mircea Eliade si Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pp. 61-66t.

16. Aristotel, Poetica, 1449b scf. Aristotel, Poetica, trad. rom. D. M. Pippidi, Editura Academiei, Bucuresti, 1965t.

--------------------------------------------------------------------------------

* Este vorba de fiica Ninei Mares dintr-o casatorie anterioara. [n. ed.]

** Este vorba de cutremurul din noiembrie 1940. [n. ed.]

*** Este vorba de imnul-mars Sfânta tinerete legionara (strofa a doua). [n. ed.]